Când aveam 11 ani, părinţii mei m-au „dat” la Liceul de Muzică din Timişoara (copilul avea talent). Pentru mine, atunci, asta a însemnat… sfârşitul lumii sau, realist vorbind, al copilăriei: am aterizat din satul bunicii (mama-pentru mine) direct în internatul (căminul) unui liceu mare dintr-un oraş mare, Timişoara. Singură. Singură cinci zile pe săptămână, căci, de vinerea după-masa până duminica după-masa eram din nou acasă, la „mama”. Mama, bănăţeancă sută la sută („şî-s făloasă că mi-s dîn Banat”), era dintr-un sat (Igriş) aflat la 60 km de Timişoara. Cel mai mare profit de pe urma plecărilor mele săptămânale la mama îl înregistrau colegele mele de suferinţă din internat, care se ghiftuiau toată săptămâna din pachetele pe care mi le pregătea mama, mult prea consistente pentru juma’ de om cât eram eu pe atunci („las’ să aibă fata şie mânca”). Cu toate acestea, prăjiturile şi feluritele plăcinte, făcute, vorba aceea, „ca la mama acasă”, nu rezistau sub nici o formă mai mult de o zi. În orice cantitate ar fi fost.

Că multe mai ştia să facă mama şi toate erau… bune rău. Îmi aduc deseori aminte de unele plăcinte şi le duc dorul (chiar aşa cum le făcea mama n-am mai mâncat nicăieri de când ea nu mai este). Una dintre preferatele mele era „plăcinta dulce”, cunoscută de cei mai mulţi sub numele de ştrudel. Mama se trezea pe la 4 dimineaţa ca să frământe aluatul, pentru ca atunci când noi ne luam micul dejun plăcinta să fie deja, aburindă, pe masă. Căci nu se face aşa, un-doi, aluatul trebuie frământat „până asudă grinda”, zicea mama, ca să iasă plăcinta bună. Activitate care pe mine m-a obosit după 2-3 minute, cu toate insistenţele bunei mame, drept pentru care… nu fac plăcintă. Şi frământa mama, şi frământa… făină, apă călduţă, ulei, sare… atât, din câte-mi aduc eu aminte. Apoi urma „întinsul foilor”, pentru care îţi trebuia o dexteritate anume (pe care eu, din nou, nu am dobândit-o nici până în ziua de azi). Foile se întindeau până deveneau transparente, ca nişte foiţe, şi se prindeau marginile de colţurile mesei. „Hai, să cie-nveţă mama cum să-ncingie foaia”. Nimic nu s-a prins de mine, nici măcar o dată n-am reuşit să întind o foaie, aşa, ca mama. Apoi o umplea la un capăt cu dovleac ras (ludaie – pour les connaisseurs) ori brânză dulce cu stafide, mac, mere, nuci, vişine ori alte bunătăţi. O rula, apoi ungea foaia cu pană de gâscă îmbibată în ou şi o punea în cuptorul „de pâine”, adecă făcut în curte, un soi de cuptor pe vatră, unde stătea plăcinta cuminte până se rumenea şi era numa’ bună de dat la copii.

Acum mi-e dor de plăcinta dulce a mamei, mi-e dor de toate prăjiturile ei şi mi-e dor de mama. Cum am ajuns să constat în ultimii doi ani, ştrudelul de la cofe nu-mi aduce aminte de plăcinta dulce, tot aşa cum o fotografie cu mama nu o aduce pe ea înapoi.

Amelia Galetar