Ţineam de mult să scriu despre anul de ruptură 1990. Sunt chiar măricel, am nouă ani şi asta coincide cu primele banane istovite ce intră fugitiv în raza mea vizuala. A vedea şi a atinge. Aclamarea fructelor face parte din eresul nostru de naţie ieşită din ceauşitate. Am alergat şi eu pentru imaginea puilor din America. Am fost strivit, dar vesel.

Primavara lui ‘90 e neasemuit de clonţoasă şi nici nu ştiu cine are prioritate, omul cu voce de zgârci, promiţător-liberalul Câmpeanu sau primele bermude, indolenţii nădragi multicolori, adorabilii pantaloni de gaşcă şi frăţietate. De acum, înverşunat în fosfor, aştept ceremonios prima mineriadă. ‘90-ul o fi el bulversant, dar nimic nu rostogoleşte vechile credinţe ca spiritul nesăţios al privatizării. Şi Maricel şi fata de la 2, toţi cumpără, bişniţăresc, potlogăresc, simulează comerţul şi marea artă a învârtelii. Ce se mai întâmplă în ‘90? Pâinea devine crocantă. Nimeni nu putea jura pe cranţ în comunism. Doar revoluţia va schimba masticaţia!

E deja mai ‘90, îmi trag cablu şi, televizual vorbind, sunt un alt om. Dar să fii în strada e la fel de tare şi aromatic. Oraşul meu, leneş şi precupeţ, dogorind sub trepidaţii.
Magazinul cu mingi nu mai există, ca ultim semn al dispariţiei obrăznicăturilor.

Răzvan Ionescu