O seară cu Misia

La sfârşit de noiembrie, în Bucureşti, la Opera Naţională, Mísia, îmbrăcată toată în negru, ne-a purtat încă o dată pe străzile Lisabonei, pe străzile viselor ei, pe străzile viselor noastre. Prima parte a concertului au cântat visele şi tristeţile ei. Au fost nostalgii şi lacrimi; Mísia ne-a arătat cum e să trăieşti intens fiecare sunet, fiecare simţire. Cu poveşti despre Lisabona, despre viaţă, despre mare ne-a trecut din vis în vis la fiecare altă melodie.

În a doua parte ne-a ridicat încet şi ne-a purtat în braţe, pe alte ritmuri decât cele obişnuite în Fado, ne-a mişcat, am suspinat în continuare, am cântat Era di Maggio, Hurt sau Pour ne pas vivre seul şi alte cântece care te duc în aceeaşi stare ca şi Fado-ul portughez. Poveştile dintre melodii au continuat, de data aceasta despre autorii, scriitorii sau personajele datorită cărora le-a ales. Şi au fost alese bine, mişcându-ne până în adâncuri, zguduindu-ne bine-bine, neputând la sfârşit să ne ridicăm de pe scaune pentru că aveam inima încă în vis şi corpul în sală.

Mulţumim, Mísia, ai fost ghidul nostru în vis. Şi am visat tare frumos.