Al Di Meola – Publicul din România simte muzica

E aproape o lună de când Al Di Meola ne-a vizitat (din nou) oraşul. O lună în care ecourile muzicii lui se mai aud, măcar în mintea noastră, dacă nu pe laptop-urile şi calculatoarele pe care încercăm să ne facem munca de zi cu zi.

Meola e special pentru noi, cei din PLAI. E primul mare artist care a crezut în noi şi în visurile noastre, primul care a acceptat să vină într-o ţară necunoscută, doar pentru că a simţit pasiunea din vorbele unor copii care încercau să facă un festival altfel într-un oraş pe care îl iubeau (şi îl iubesc) necondiţionat. Afost la PLAI, în 2006, şi a revenit ori de câte ori l-am invitat.

Azi, după a treia vizită, putem spune că ne-am împrietenit, fără a diminua cu nimic admiraţia şi respectul muzical pe care i-l purtăm. Printre cei mai prolifici şi inovatori chitaristi ai lumii, Al Di Meola a mai făcut o data sa răsune a bucurie sala Filarmonicii Banatul, printr-un concert de zile mari, un tribut adus geniului de netăgăduit al trupei Beatles şi nu numai.

L-am luat la câteva întrebări, curioşi să mai aflăm lucruri despre cel ce ne încântă sufletele şi ne face picioarele să salte necontrolat de pe scaun. Un interviu în miez de noapte, cu apaluzele timişorenilor încă în minte, cu oboseala în oase, dar cu zâmbete largi.

PLAI: Ai influenţat muzical chitarişti faimoşi şi industria muzicală te-a declarat ca fiind unul dintre cei mai tehnici chitarişti ai lumii. Când a intrat jazzul în viaţa ta? Când lasă tehnica loc pentru suflet?

Întâlnirea mea cu jazz-ul – chiar dacă am început să cânt iubind muzica pop şi rock, ca orice alt copil al generaţiei mele – s-a datorat profesorului meu, iubitor de jazz. Iubea jazz-ul “old school” şi m-a învăţat şi pe mine despre asta, încă dinainte de a împlini 10 ani. Chiar dacă muzica pe care o plăceam era una foarte cunoscută pe vremea aceea, eu învăţam note, suite şi ritmuri care erau mai apropiate jazz-ului. Totuşi, abia pe la 15-16 ani a început să-mi placă cu adevărat acest gen de muzică: jazz clasic, fusion sau experimental. şi tot atunci am început să-mi doresc să unesc ceea ce-mi plăcea la 10 ani cu ceea ce învăţasem să-mi placă mai târziu, inclusiv muzica latină. Toate făceau parte din mine şi tehnica era foarte importantă: dacă îţi cântă ceva în cap şi nu poţi să cânţi în realitate pentru că n-ai tehnica necesară, o să pară că eşti neglijent; a cânta neglijent e cel mai rău lucru pe care-l poate face un artist.

Am vrut să fiu capabil să execut ceea ce aud în mintea mea, indiferent că e un pasaj sau o melodie întreagă. Voiam să-i dau un sens. Orice cânţi într-un pasaj improvizat e ca o propoziţie dintr-o conversaţie: trebuie să aibă un început bun şi un sfârşit la fel de bun, dar tot ce e între trebuie să fie interesant, să curgă.

Mi-am continuat studiile muzicale la Berkeley School of Music, în Boston, locul perfect pentru a face asta pentru că eram într-un loc contemporan care acoperea cam tot ce înseamnă muzică: de la jazz, la rock, cu o grămadă de muzicieni care încercau să devină mai buni în fiecare zi. Trebuie să ai tehnică să extragi ceea ce se află în sufletul tău. E ca la vocabular: dacă ştii şapte cuvinte în franceză, nu poţi să spui că ştii să vorbeşti limba franceză. Ca instrumentalist, tot ce fac implică multă tehnică, aşa ţin audienţa conectată la muzica mea.

PLAI: Este studierea muzicii un ceva necesar pentru un artist? Cât din muzica ta se bazează pe teoria învăţată şi cât de mult contează experienţa pe care o “prinzi” pe scenă?

Muzica pe care o fac implică mai mult studiu decât ar face un cântăreţ de muzică pop, de exemplu. În ziua de azi, majoritatea artiştilor nu are nevoie de foarte multă şcoală de muzică, mulţi au reuşit simţind suntele, ştiind foarte bine spre ce se îndreaptă. Pe de altă parte, muzica pe care noi o cântăm, pe care eu o scriu, ar putea avea 10 pagini pentru un singur cântec şi instrumentiştii cu care lucrez n-ar putea să ţină minte atâtea note decât dacă ştiu să le citească. Cititul în timpul repetiţiilor e vital pentru acest fel de muzică.

Depinde de ceea ce vrei să faci, unde vrei să ajungi, care sunt influenţele pe care le ai, credcă astea sunt întrebările la care fiecare muzician ar trebui să-şi răspundă.

 PLAI: Cum simţi publicul din România acum, la a treia vizită la Timişoara? Câte s-au schimbat după prima vizită şi ce a rămas la fel?

Prima vizită într-un loc nou e întotdeauna cea mai aşteptată, mai ales când nu ştii ce fel de public te aşteaptă. România, Ungaria, Polonia sunt ţări din estul Europei în care oamenii mă ascultau, dar nu avuseseră acces la un concert, nu reuşiseră să mă vadă live. Audienţa din România a reuşit să mă suprinda cu felul în care se lasă atinsă de muzică şi mă face să revin de fiecare data când sunt chemat. A fost evident şi în seara asta că publicul a simţit ce am făcut pe scenă şi a fost o plăcere enormă să fiu din nou aici.

E aproape o lună de când Al Di Meola ne-a vizitat (din nou) oraşul. Să păstrăm încă puţin ecoul :